Programati o sedinta

Completati campurile din stanga si revin in cel mai scurt timp posibil cu confirmarea programari.

Telefon:
0722 376694

Email:
claudia_popa75@yahoo.com

Propria-mi poveste

4 weeks ago · · 0 comments

Propria-mi poveste

Dorinta de a-i ajuta si sustine pe oameni pe parcursul provocarilor vietii este un impuls natural pe care propriile mele experiente de viata l-au intarit si l-au cizelat.
Vocatia mea a fost, de mic copil, orientata catre oameni si emotiile umane.
Stiu si simt, in strafundul sufletului meu, ca aceasta este menirea mea pe acest pamant.

Printre primele mele memorii din frageda copilarie legate de ceea ce imi doream sa fiu sau ceea ce stiam ca sunt menita sa fiu pornesc de la prima poezie pe care am invatat-o inainte de a merge la gradinita.
Nu imi amintesc titlul acesteia insa, versurile ce imi rasuna si acum in minte sunt
…eu ma duc la gradinita
sa ma fac o doctorita…
Doctorita, doctorita, insa de unde pana unde psiholog? – ma vei intreba, probabil!
Mica mea copilarie a fost perioada in care eu am intrat in contact cu lumea emotiilor puternice.
Eram, inca, singura la parinti si locuiam impreuna cu acestia intr-un sat dobrogean alaturi de bunicii mei materni.
Atat parintii cat si bunicii mei au fost si sunt oameni harnici si gospodari. Si cum la tara, in afara de duminica si sarbatorile religioase, nu exista o alta zi de odihna sau de relaxare petreceam suficient de mult timp singura sau in compania animalelor si pasarilor de curte, a fluturilor si a gazelor, a florilor si a fructelor. Preferam pe acea vreme pisicile si bobocii de gasca.
Cand mama avea timp de odihna imi citea poezii – eu nu aveam pe atunci mai mult de 4 ani iar mama nu avea inca mai mult de un copil.
Doamne si cum mai citea mama!
Dictia, tonul, vibratia vocii, schimbarea personajelor, toate acestea faceau pentru mine acele poezii atat de reale si atat de vibrante incat chiar si acum, povestindu-ti doar despre atunci, retraiesc la nivel visceral acele poezii ale lui Eminescu si Cosbuc…
Prin acele poezii am intrat in contact cu dramele existentei umane, cu framantarile fiintelor, cu durerea pierderii, cu framantarea neputintei, cu doruri si melancolii.
Am simtit de pe atunci cat de sensibila si fragila este fiinta umana si, nu numai, cat de complexa si delicata este viata.
Mi-am promis atunci, cumva anume, ca voi fi alaturi tuturor gandaceilor striviti in pumni si ca ii voi alina cat voi putea pe cei ce vor fi raniti sau nedreptatiti.
Adoram sa ascult poeziile citite de mama si povestile copilariei tatalui meu povestite pe prispa casei in serile de vara in mireasma florilor de “regina noptii” si adierea calda a aerului umed al gradinii proaspat stropite.
Erau seri in care auzeam povestile de viata ale lumii prin intermediul doinelor si cantecelor de lupta sau de haiducie ce rasunau din chitara la care tatal meu canta insotit vocal de mama, iar cand am mai crescut cantam impreuna cu ei si cu fratii mei la lumina lumanarilor sau a lampii atunci cand se oprea curentul – erau in acea perioada comunista suficiente seri fara curent electric.
Asa am dezvoltat pasiunea de a asculta fascinata povestile de viata si trairile puse in acestea.
Tot asa am dezvoltat respectul si daruirea pentru familie. Familie alaturi si impreuna cu care am muncit mai apoi si am construit propriile bunuri.
Anii au trecut si o data cu ei timpurile s-au schimbat devenind mai complexe si mai provocatoare…
Varsta de sase ani a adus cu sine cateva schimbari radicale pentru mine si familia mea.
Aparitia surorii mele, schimbarea domiciliului – de la sat la oras – inceperea scolii m-au trecut, toate in acelasi timp, fara a avea timp sa inteleg si sa ma pregatesc, intr-o lume a lui “TREBUIE”.
Trebuia sa fiu foarte buna.
Trebuia sa fiu un model.
Trebuia sa fiu harnica.
Trebuia sa invat bine.
Trebuia sa am grija de fratii mei (la 11 luni dupa nasterea surorii mele s-a nascut si fratele meu).
A fost o perioada destul de lunga de timp in care nu ma mai regaseam nicicum.
Apartamentul nou, membri noi in familie, mama si tata mereu ocupati si grabiti, colegi noi, vecini noi, oras nou.
Anii au trecut cu tot cu inocenta copilariei iar eu am devenit din ce in ce mai responsabila atat fata de scoala cat si fata de treburile casnice si grija fata de fratii mei mai mici.
Parintii munceau iar noi, copiii, cu cheia la gat ne indeplineam propriile “indatoriri”. Aproape totul devenise rational, rece si formal.
Prima dezamagire atat pentru mine cat si pentru familia mea a fost momentul in care nu am fost admisa la liceul ce fusese ales pentru mine. Asta insa nu m-a impiedicat sa termin studiile liceale ca sef de promotie pentru ca apoi sa iau examenul de admitere la facultatea de medicina din Constanta.
Cea de a doua dezamagire a fost decizia mea de a renunta la medicina pe parcursul anului doi de studii. Aici este o intreaga poveste pe care ti-o voi dezvalui cu alta ocazie.
Dupa alte cateva incercari si inceputuri de cariera (Vanzari, Birotica si Secretariat, Management Maritim Portuar), dupa cativa ani de incadrare in campul muncii pornind de la ajutor de vanzatoare in magazin alimentar, vanzatoare in magazin de cosmetice, secretara, asistent manager, administrator al propriului bussines – petshop, s-a intamplat ceea ce era menit sa se intample.
Intalnirea constienta cu psihologia a avut loc la doi ani dupa nasterea ficei mele, la 5 ani dupa casatorie si dupa 12 ani de munca in zonele pe care ti le-am prezentat anterior, la varsta de 32 de ani, acum am 44 de ani.
A fost dragoste la prima vedere.
Eram atunci o tanara femeie implinita in viata de familie, cu un copil minunat, un sot grijuliu si implicat, insa stiam si simteam ca pot si sunt mai mult decat facusem si manifestasem pana atunci.
Din momentul in care am inceput studiul in domeniul psihologiei si al psihopedagogiei speciale si pana astazi am fost fascinata, inca sunt, de tot ceea ce am descoperit si descopar.
Nu a fost un drum usor si nu este nici in prezent insa este cel mai viu si cel mai adevarat drum.
Fiecare profesie, fiecare pasiune, are provocarile ei.
Solicita efort, investitie intelectuala, afectiva si financiara, presupune o serie de responsabilitati si indatoriri, are anumite avantaje si dezavantaje.
Zi de zi, construiesc relatii autentice in care patrund impreuna cu clientii mei in zonele cele mai profunde, indrumandu-i si insotindu-i in calatorii vindecatoare de descoperire si reinventare.
Sunt alaturi de oamenii care isi cauta raspunsurile, isi infrunta temerile, lupta cu proprii demoni si cer ajutorul in acest demers.
Alaturi de acesti oameni, ma intalnesc cu proprii mei demoni, cu propriile mele limite, imi testez capacitatile, imi confrunt temerile si imi explorez propriile abisuri.
Si, daca in alte profesii, poti fugi de tine atunci cand nu stii ce sa faci cu emotiile tale, ca sa iti faci bine treaba, in aceasta profesie nu doar ca nu pot fugi, ci trebuie sa stai fata in fata cu realitatea, nu mereu placuta, a propriei fiinte.
Am lucrat in primul rand cu mine, constant, perseverent, dedicat, pentru a putea fi apoi langa cel din fata mea.
Efortul si consumul emotional sau dublat, daruirea consuma si solicita mai mult decat orice si, dincolo de asteptarile fantasmatice cum ca: ”poti orice, mult, foarte mult, ai resurse, poti ajuta”, m-am trezit deseori confruntata cu limitele mele umane, prabusita, epuizata, stoarsa de puteri emotionale si ramasa fara resurse.
Uneori, in special la inceputul practicii efective ca psihoterapeut, ma surprindeam in pozitia in care pe langa provocarile propriei mele vieti, fara sa imi dau seama, nu ma puneam la adapost nici de poverile purtate de cei pe care ii intalneam in cabinet.
O adevarata provocare pentru mine in meseria si pasiunea mea a fost, si uneori mai este inca, trasarea unei limite separatoare intre propria viata si viata de cabinet, intre propria existenta, complexa, complicata uneori si cea a clientilor cu care lucrez.
Ani buni de formare si pregatire au contribuit si contribuie la realizarea corecta a acestei delimitari.
Materia prima in munca mea este reprezentata de propria fiinta, propriul univers mintal, spiritual si emotional,
Si iata cum viata mea a devenit un laborator.
Ma pot caracteriza ca fiind un om empatic, cald, uneori hiper-responsabilizat de o structura sufleteasca ce ma predispune la asumarea mai multor probleme decat imi apartin in propria-mi viata.
Ma daruiesc si daruiesc uneori pana la limita epuizarii.
Am o capacitate de ascultare activa peste medie, sunt rabdatoare si cu o putere de intelegere mai mare decat a majoritatii.

Propria-mi poveste

Categories: Life tips, Uncategorized

psih. Claudia Mioara Popa

psih. Claudia Mioara Popa

După cum poate ştii, DE CE-ul meu este să inspir oamenii să-şi trăiască fiecare zi preţuind miracolul de a fi şi să-i încurajez să devină conştienţi de propria valoare.

Care este DE CE-ul tău? Care este acel ceva care te face să te simţi viu, îţi dă energie şi te ajută să mergi mai departe indiferent de provocările de care ai parte?