Gandul meu a fost urmatorul:

Chiar face diferenta ceea ce spunem, cand, cum si cui spunem

Cuvintele care ne ies din gura sunt ca pasarea cerului care zboara peste camp si nu se gandeste la gardurile de dedesubt – am invatat asta atunci cand am ras si am plans.

Am realizat ca menirea mea este sa trezesc potentialul din alti oameni atingandu-le sufletele si in acelasi timp atingandu-mi propriul potential, si cum altfel as putea face asta decat in sens “metaforic” intr-o relatie terapeutica autentica in care doua (sau mai multe) suflete complet diferite intre ele, alaturi, intind mainile ca sa gaseasca ceea ce nici unul dintre ei nu ar putea afla de unul singur.

Oamenii simt nevoia sa auda ceea ce nu pot auzi si creeaza astfel povesti simbolice, al caror inteles le dezvaluie secretele lor ascunse si dorintele lor in viata si in moarte.

Aceste povesti de viata ne amintesc de zilele din trecut, ne vorbesc despre prezentul nostru si deschid calea viitorului integrandu-le pe toate in Aici si Acum. Treptat ele scot la lumina taine ascunse adanc in inimile noastre ajutandu-ne sa ne eliberam alinandu-ne unul altuia tristetea si suferinta reusind sa ne sadeasca in suflet armonie, sperante si vise.

Aceasta lume este plina de minuni si frumusete, viata este plina de fericire si libertate iar relatia terapeutica, intr-un cadru securizant, ne poate fi corabie pentru a ne duce dincolo de granitele ratiunii spre a explora puritatea emotiilor spre o noua viata plina de fericire si intelegere.

Provocarea noastra este sa depasim sentimentul ca exista numai ce este adevarat si ceea ce nu este adevarat, ca exista numai real si ireal – si nimic intre ele.

In acelasi mod in care, cand eram copii credeam ca a comunica la distante mari prin aer, a merge pe luna, sau clonarea reprezinta ceva “imposibil” – credintele stricte, despre ce se poate si nu se poate face, ne impiedica sa visam lumea pe care ne-o dorim.

Asa si nu altfel, deoarece “drumul” la o poveste, pentru o poveste si dinspre o poveste, fie ea chiar si terapeutica, porneste de undeva, adica isi are… “Povestea Drumului”

Asa-l auzeam pe valul de mare intreband si apoi povestind:

Intr-o toamna, incepu valul de mare, imi facusem imprejurul casei un gard din crizanteme.
Erau albastre, ca si mine. Si ce daca nu este gard albastru? Si nici crizanteme albastre? La mine erau albastre. Stateam pe un scaun de piatra. Ce, vreti sa va legati acum si de scaun? Si voiam sa ii scriu vantului. Ii cumparasem: un copac, un fir de iarba si o piersica cu urechi. In gradina si la umbra gardului, pe scaun, scriam.

Dar deodata, curioasa, o crizantema imi fura gandul de vant si porni. Le-am facut semn frunzelor s-o aduca inapoi. Dar ea prinse a croseta un capat de cer, lasand in urma ei o poveste. Si cine trecea pe acolo si calatorea fara odihna era pe drum. Asa se facu de aparu drumul pe lume. Ca nu s-au mai intors frunzele e adevarat. Fosnesc si au ramas calatoare. Ca pasul masoara drumul si acum e tot asa. Doar ca, de atatia drumeti, drumul se facu albicios si albastrul se intoarse-n gandul meu.

Iar eu?

Ma uitam la pasii mei. Se porneau peste o clipa la drum. Unde ducea drumul meu? Pai, daca as trece trei case, as numara sapte pietricele si mi-as alege, tovaras de drum un arici, as ajunge… da’ nu va spun. Cautati-ma pe drum si o sa ne intalnim.
V-astept acolo unde valul de mare scria…”

…caci pasul pe drumul demersului terapeutic e greu, si de multe ori nestiut in durerea stiutului sau si de aceea ceea ce urmeaza vine sa faca mai inteleasa si, de ce nu, acceptata durerea, dar mai ales faptul ca suntem unici, irepetabili si cu totii avem dreptul la viata chiar daca nu dorim a sti ca eternitatea clipei e insasi viata.