Perimenopauza mea și preadolescența lui

Când două transformări se întâlnesc în aceeași casă

Nu doar copilul tău intră într-o vârstă dificilă. Intri și tu.

Există un moment în viața multor femei despre care vorbim surprinzător de puțin.

Copilul ajunge la 10, 11, 12, 13 ani.

Începe să închidă ușa camerei. Răspunde. Contestă. Negociază. Nu mai povestește tot. Lucrurile pe care până ieri le făcea împreună cu tine devin brusc „de copii”. Prietenii capătă o importanță enormă. Intimitatea devine teritoriu personal.

Uneori te caută ca atunci când avea șase ani, iar câteva minute mai târziu îți transmite foarte clar că nu are nevoie de tine.

Iar tu?

Tu descoperi că nici tu nu mai ești exact femeia care erai.

Somnul se poate schimba. Toleranța la stres poate deveni diferită. Uneori concentrarea nu mai funcționează ca înainte. Pot apărea iritabilitatea, anxietatea, oboseala, schimbările dispoziției sau acea senzație descrisă atât de multe ori drept „ceață mentală”.

Nu toate femeile experimentează perimenopauza în același fel și nici cu aceeași intensitate. Dar pentru unele dintre ele schimbările in periomenopauza sunt suficient de importante încât să modifice felul în care trăiesc inclusiv lucrurile obișnuite ale unei zile.

Și exact în această perioadă, copilul începe să ceară de la ele ceva dificil: să-i permită să se desprindă.

Când el are nevoie să se desprindă exact când tu ai mai puține resurse să suporți desprinderea

Preadolescentul nu se trezește într-o dimineață hotărât să-și enerveze mama.

Începe un proces firesc de dezvoltare: construirea autonomiei.

Are nevoie să afle cine este separat de tine. Să aibă opinii proprii. Să testeze limite. Să conteste unele dintre regulile pe care până atunci le accepta. Să mute o parte din centrul universului său dinspre familie către grupul de egali.

Cercetarea asupra relației dintre părinți și adolescenți descrie tocmai această perioadă ca pe una de renegociere a autonomiei și a limitelor. Părinții și copiii nu sunt întotdeauna de acord nici măcar asupra lucrurilor care ar trebui să aparțină autorității părintelui și a celor care ar trebui să intre deja în spațiul alegerii personale a copilului.

Asta înseamnă că apar conflicte.

Dar conflictul nu înseamnă automat deteriorarea relației.

Cercetările asupra conflictului părinte-adolescent descriu o imagine mai nuanțată decât stereotipul „adolescentul se ceartă din ce în ce mai mult cu părinții”: frecvența conflictelor și încărcătura lor afectivă nu evoluează identic, iar opoziția poate participa la renegocierea autonomiei.

Problema este că această nevoie de desprindere îl poate întâlni pe părinte într-un moment personal foarte particular, perimenopauza.

Și atunci aceeași ușă trântită poate spune două povești complet diferite.

Pentru copil:

„Lasă-mă să fiu eu.”

Pentru mamă:

„Nu mai ai nevoie de mine.”

Aici nu se mai întâlnesc doar două generații, se întâlnesc două transformări.

Uneori nu ne rănește comportamentul. Ne rănește sensul pe care i-l dăm

El spune:

„Lasă-mă!”

Tu auzi:

„Nu te mai vreau.”

Tu spui:

„Nu-mi vorbi pe tonul ăsta.”

El aude:

„N-am voie să simt ce simt.”

El se retrage, tu insiști să afli ce are.

El se retrage și mai mult, tu simți că pierzi legătura și intensifici controlul.

Și, fără ca vreunul dintre voi să-și fi propus asta, se instalează un dans relațional foarte greu:

cu cât unul caută mai multă autonomie, cu atât celălalt caută mai multă apropiere sau control.

De aici începe una dintre cele mai importante conversații pe care le putem avea despre perimenopauză și maternitate.

Pentru că hormonii nu sunt întreaga poveste.

Perimenopauza nu inventează întreaga reacție

Femeia care reacționează este aceeași femeie care are o istorie.

Are propriile experiențe de separare.

Propria relație cu mama și tatăl ei.

Propriul mod de a fi fost iubită.

Propria relație cu respingerea.

Propria nevoie de control.

Propriile frici.

Și propriul fel de a înțelege iubirea.

De aceea, în cabinet, întrebarea interesantă nu ar fi doar:

„De ce mă enervează atât copilul meu?”

Aș merge mai departe:

„Ce înseamnă pentru mine ceea ce face copilul meu?”

Pentru că o fiică de 12 ani care spune „vreau să merg singură” poate provoca mândrie unei mame și anxietate intensă alteia.

Același comportament.

Altă istorie.

Altă semnificație.

Și uneori nu ne rănește atât comportamentul copilului, cât povestea pe care mintea noastră o construiește în jurul lui.

„Nu mai contez.”

„Se îndepărtează de mine.”

„Nu mă mai iubește.”

„Am pierdut copilul pe care îl aveam.”

Iar aici începe o altă transformare despre care vorbim prea puțin.

În timp ce copilul întreabă „Cine voi fi?”, mama poate începe să întrebe „Cine sunt eu acum?”

Ani întregi, maternitatea ocupă enorm din spațiul psihologic al unei femei.

Programul copilului. Școala. Mâncarea. Medicul. Vacanțele. Temele. Prietenii. Fricile. Serbările. Hainele. Problemele. Somnul.

Să fii necesară devine atât de firesc încât uneori nici nu mai observi cât de mult din identitatea ta s-a construit în jurul acestui rol.

Apoi copilul începe să se desprindă.

Nu mai vrea să-i alegi hainele.

Nu mai vrea să știi fiecare conversație.

Nu mai are nevoie să-l însoțești peste tot.

Începe să aibă secrete.

Și exact atunci corpul tău îți transmite și el un mesaj:

o etapă se schimbă.

De aceea, perimenopauza nu este doar o experiență biologică. Ea se poate suprapune peste întrebări legate de corp, feminitate, sexualitate, relație, vârstă, timp, maternitate, carieră și propria identitate.

Iar desprinderea copilului poate atinge exact această zonă.

Dacă o mare parte din valoarea mea a fost construită în jurul ideii că sunt necesară, ce se întâmplă când copilul începe să aibă mai puțină nevoie de mine?

Dacă maternitatea mi-a ocupat aproape tot spațiul, ce mai există dincolo de ea?

Dacă el crește, ce îmi spune asta despre timpul meu?

Și apare o întrebare incomodă, dar extraordinar de importantă:

Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să fiu indispensabilă?

Aici, desprinderea copilului poate deveni amenințare.

Sau poate deveni invitație.

Invitația femeii de a recupera părți din sine care au rămas ani întregi în plan secund.

Nu împotriva maternității. Dincolo de ea.

Nu ai nevoie să fii calmă tot timpul

Există încă o capcană.

Imaginea mamei „reglate emoțional”.

Femeia care vorbește permanent calm, nu ridică niciodată vocea, găsește formularea psihologică perfectă și răspunde impecabil fiecărei provocări.

Nu aceasta este reglarea emoțională.

Aceasta este o altă formă de perfecționism.

Un copil poate vedea că mama lui este obosită.

Poate auzi:

„Astăzi sunt foarte obosită și mă enervez mai repede.”

Poate auzi:

„Am reacționat prea puternic mai devreme.”

Și, foarte important:

„Faptul că am reacționat nepotrivit nu schimbă limita despre care discutam.”

Asta îl învață ceva mult mai valoros decât perfecțiunea.

Îl învață repararea.

Pot avea emoții intense fără să distrug relația.

Pot greși și mă pot întoarce.

Pot cere scuze fără să-mi pierd autoritatea.

Pot recunoaște o reacție nepotrivită fără să renunț la limita sănătoasă.

Dar copilul nu trebuie să devină terapeutul perimenopauzei tale

Putem explica unui copil ce ni se întâmplă.

Chiar este sănătos să o facem, într-un limbaj potrivit vârstei:

„Corpul meu trece printr-o perioadă de schimbări și uneori dorm mai prost sau sunt mai obosită.”

Dar există o diferență enormă între a explica și a responsabiliza.

Copilul nu trebuie să ajungă să gândească:

„Trebuie să fiu cuminte pentru că mama nu se simte bine.”

„Mai bine nu-i spun.”

„Trebuie să am grijă să nu o supăr.”

„Mama are nevoie de mine.”

În acel moment, relația începe să se răstoarne.

Adultul poate traversa o perioadă dificilă fără ca adolescentul să devină regulatorul său emoțional.

Și atunci ce facem când explodează casa?

Nu încercăm să câștigăm fiecare confruntare.

Uneori întrebarea utilă nu este:

„Cine are dreptate?”

Ci:

„Ce se întâmplă între noi acum?”

Când simți că reacția ta este mult mai mare decât situația, amână conversația.

Când copilul este copleșit emoțional, nu încerca să obții atunci insight, empatie și maturitate.

Când ai ridicat vocea, revino.

Când el a depășit o limită, păstrează limita.

Când cere autonomie, diferențiază autonomia de absența regulilor.

Când vrea intimitate, diferențiază intimitatea de secretul care îl pune în pericol.

Și mai ales, nu interpreta fiecare retragere ca pe pierderea relației.

Ajustarea continuă a așteptărilor dintre părinți și copii face parte din tranziția către autonomie și autoreglare.

Copilul care începe să se desprindă de tine nu încetează să aibă nevoie de tine.

Începe să aibă nevoie de tine altfel.

Nu sunt „două pubertăți”

Expresia sună bine.

Este memorabilă.

Dar eu aș evita-o.

Pentru că transformă două procese extraordinar de complexe într-o singură explicație: hormonii.

Nu avem doi oameni „hormonali” condamnați să se suporte câțiva ani până trece furtuna.

Avem ceva mult mai interesant.

Două mari reorganizări ale vieții care se întâlnesc sub același acoperiș.

Copilul se îndreaptă către o identitate pe care abia începe să o construiască.

Femeia se întâlnește cu o identitate pe care începe să o redefinească.

Unul întreabă:

„Cine voi deveni?”

Cealaltă poate începe să întrebe:

„Cine sunt eu acum?”

Poate că tocmai de aceea perioada aceasta nu trebuie privită doar ca una pe care familia trebuie să o „supraviețuiască”.

Poate deveni una dintre cele mai importante renegocieri ale relației dintre mamă și copil.

Pentru că scopul nu este să-l păstrezi pe copilul care venea să-ți spună tot.

Și nici să rămâi femeia care erai cu zece ani în urmă.

Scopul este să puteți rămâne în relație în timp ce amândoi vă schimbați.