Menu

Eu sunt o parte din oglinda ta

„ Vom sti sa deslusim misterul… in care ma vad… prin tine… te vezi prin mine… din fata Ochiului Sinelui… nu fug, nu vreau sa fug… si goala de mine insami… ma predau… nu-mi apartin… si simt cum ma redau tot mie insami… De ma ridic… si zbor, o fac din propria cadere… orice ma inalta si ma coboara… dar asta nu ma afecteaza… findca sunt deasupra si interiorul… sunt atat observatorul cat si observatul… sunt actiunea… si nonactiunea… sunt cea ce sunt… sunt doar o parte din oglinda Ta… ”

Probabil ca va intrebati de ce am ales sa fiu aici, sa parcurg acest “drum“; gândul meu a fost următorul:

Chiar face diferenţa ceea ce spunem, când, cum şi cui spunem.

Cuvintele care ne ies din gură sunt ca pasărea cerului care zboară peste câmp şi nu se gândeşte la gardurile de dedesubt – am învăţat asta atunci când am râs şi am plâns.

Am realizat că menirea mea este să trezesc potenţialul din alţi oameni atingându-le sufletele si in acelasi timp atingandu-mi propriul potential, şi cum altfel aş putea face asta decât în sens “metaforic” într-o relaţie terapeutică autentică în care două (sau mai multe) suflete complet diferite între ele, alături, întind mâinile ca să găsească ceea ce nici unul dintre ei nu ar putea afla de unul singur.

Oamenii simt nevoia să audă ceea ce nu pot auzi şi creează astfel povesti simbolice, al căror înţeles le dezvăluie secretele lor ascunse şi dorinţele lor în viaţă şi în moarte. Aceste povesti de viata ne amintesc de zilele din trecut, ne vorbesc despre prezentul nostru şi deschid calea viitorului integrându-le pe toate în Aici şi Acum. Treptat ele scot la lumina taine ascunse adânc în inimile noastre ajutându-ne să ne eliberăm alinându-ne unul altuia tristeţea şi suferinţa reuşind să ne sădească în suflet armonie, speranţe şi vise.

Această lume este plină de minuni şi frumuseţe, viaţa este plină de fericire şi libertate iar relatia terapeutica, intr-un cadru securizant, ne poate fi corabie pentru a ne duce dincolo de graniţele raţiunii spre a explora puritatea emoţiilor spre o nouă viaţă plină de fericire şi înţelegere.

„suntem toţi frunze ale aceluiaşi copac Şi fructe ale aceleiaşi crengi” – Baha’u’llab

Si acum a sosit momentul sa va povestesc

Provocarea noastră este să depăşim sentimentul că există numai ce este adevărat şi ceea ce nu este adevărat, că există numai real şi ireal – şi nimic între ele. În acelaşi mod în care, când eram copii credeam că a comunica la distanţe mari prin aer, a merge pe lună, sau clonarea reprezintă ceva “imposibil” – credinţele stricte, despre ce se poate şi nu se poate face, ne împiedică să visăm lumea pe care ne-o dorim.

Aşa şi nu altfel, deoarece „drumul” la o poveste, pentru o poveste şi dinspre o poveste, fie ea chiar şi terapeutică, porneşte de undeva, adică îşi are… „Povestea Drumului”

Voi ştiţi de unde porneşte drumul? Dar unde duce?

Aşa-l auzeam pe valul de mare întrebând şi apoi povestind:

Într-o toamnă, începu valul de mare, îmi făcusem împrejurul casei un gard din crizanteme.

Erau albastre, ca şi mine. Şi ce dacă nu este gard albastru? Şi nici crizanteme albastre? La mine erau albastre. Stăteam pe un scaun de piatră. Ce, vreţi să vă legaţi acum şi de scaun? Şi voiam să îi scriu vântului. Îi cumpărasem: un copac, un fir de iarbă şi o piersică cu urechi. În grădină şi la umbra gardului, pe scaun, scriam. Dar deodată, curioasă, o crizantemă îmi fură gândul de vânt şi porni. Le-am făcut semn frunzelor s-o aducă înapoi. Dar ea prinse a croşeta un capăt de cer, lăsând în urma ei o poveste. Şi cine trecea pe acolo şi călătorea fără odihnă era pe DRUM. Aşa se făcu de apăru DRUMUL pe lume. Că nu s-au mai întors frunzele e adevărat. Foşnesc şi au rămas călătoare. Ca pasul măsoară drumul şi acum e tot aşa. Doar că, de atâţia drumeţi, drumul se făcu albicios şi albastrul se intoarse-n gândul meu. Iar eu?

Mă uitam la paşii mei. Se porneau peste o clipă la drum. Unde ducea drumul meu? Păi, dacă aş trece trei case, aş număra şapte pietricele şi mi-aş alege, tovarăş de drum un arici, aş ajunge… da’ nu vă spun. Căutaţi-mă pe DRUM şi o să ne întâlnim.

V-aştept acolo unde valul de mare scria”…

… căci pasul pe drumul demersului terapeutic e greu, şi de multe ori neştiut în durerea stiutului său şi de aceea ceea ce urmează vine să facă mai înţeleasă şi, de ce nu, acceptată durerea, dar mai ales faptul că suntem unici, irepetabili şi cu toţii avem dreptul la viaţa chiar dacă nu dorim a şti că eternitatea clipei e însăşi VIAŢA.

Şi-atunci:

„Din pom căzură trei mere:

unul este al meu,

altul al celui care-asculta,

şi cel mai gustos

rămâne pentru cel care termina povestea...”

Top