Menu

Psihoterapia nu este ceea ce credeţi; este despre cum trăiţi cu voi înşivă chiar în acest moment.

" Psihoterapia nu este ceea ce credeţi. Este despre cum credeţi. Atrage atenţia asupra ipotezelor nerecunoscute în modul în care crezi. Face o distincţie între ce credeţi despre şi cum faceţi această gţndire/ şi cum credeţi. Este mai puţin preocupată de căutarea cauzelor pentru a explica ce faceţi şi se concentrează mai mult pe a descoperi patternuri în sensul pe care îl daţi lucrului pe care îl faceţi." - James Bugental

"Psihoterapia nu este ceea ce credeţi. Nu este vindecarea unei boli. Nu este împărtăşirea mutuală dintre doi buni prieteni. Nu este a învăţa cunoştinţe ezoterice. Nu este a arăta greşeala căii unei persoane. Nu este vorba despre a găsi o nouă religie. Psihoterapia nu este ceea ce credeţi.

Psihoterapia este despre cum gândiţi. Este despre cum trăiţi cu emoţiile voastre. Este despre perspectivele pe care le aduceţi relaţionării cu oamenii care contează pentru voi. Este despre ce aspiraţii aveţi în viaţa voastră şi despre cum, fără să vreţi, faceţi lucrurile mai grele pentru voi înşivă în atingerea acestor obiective. Este despre a fi ajutaţi să vedeţi că schimbarea pe care o căutaţi este deja latentă în voi. Este despre a ajunge să recunoaşteţi şi să apreciaţi scţnteia a ceva etern care este esenţa (miezul/inima/nucleul) voastră.

Psihoterapia reînprospătează modul în care ne percepem propria viaţă.

Să facem câţiva paşi pentru a privi într-o perspectivă mai largă ce anume este în centrul preocupărilor noastre. Când facem acest lucru, demonstrăm însăşi tema pe care o exprimăm: Viaţa este trăită ca o experienţă perceptuală. Cum “vedem” sau definim propria noastră natură şi natura lumii în care ne simţim pe noi înşine este un element crucial în a determina ce va însemna viaţa noastră pentru noi şi pentru cei cu care împărtăşim această epocă a trăirii.

Oportunitatea, necesitatea şi provocarea de a trăi este că fiecare dintre noi trebuie să creeze şi să trăiască o viaţă. În cele din urmă aceasta este o responsabilitate individuală – chiar dacă, adesea, acest lucru nu pare a fi cazul. Multe influenţe ne presează să dezavuăm sau, cel puţin, să încercăm să delegăm această responsabilitate.

Recunoaşterea acestui adevăr de bază al vieţii noastre, al auto-responsabilităţii noastre fundamentale este uneori greşit înţeleasă ca un fel de filosofie “învinovăţind victima” şi în alte instanţe este considerat a fi un “Pollyannaism”(n.trad- termen ce descrie o persoană excesiv de optimistă şi bună, care crede într-o lume bună, unde totul are final fericit) absurd, care promite că poate face orice, atât timp cât îşi canalizează mintea spre acel lucru. Bineînţeles, nici una dintre aceste variante nu este sensibilă, şi cu siguranţă nici una din ele nu este acceptată în punctul de vedere prezentat aici.

Este evident şi irevocabil adevărat că trăim într-o realitate cu multiple faţete care afectează profund ceea ce noi experimentăm şi ce oportunităţi şi obstacole întălnim în îndeplinirea aceste responsabilităţi de bază pentru viaţa noastră.

Când şi unde se naşte cineva, indiferent că e de sex feminin sau masculin, sănătos sau bolnav, inteligent sau cu potenţial limitat, în ce tip de familie, societate şi vremuri şi multe altele ne influenţează cursul vieţii. Totuşi fiecare dintre aceşti factori – şi toţi ceilalţi, incluzându-i pe cei de care suntem doar parţial conştienţi – se deschid în matrici suplimentare.

Literatura, atât cea populară, cât şi de specialitate, furnizează istorii (avantaje) al persoanelor care au depăşit deformaţiile ambientale şi handicapuri cauzate de şansă pentru a trăi bogat şi a contribui la viaţă. Pentru a fi sigur, adesea, poveştile de acest gen recunosc cum sunt chemate în acţiune talentele native excepţionale şi , în schimb, facilitează rezultatele excepţionale. Dar ar fi naivă încercarea de a respinge toate aceste exemple ca simple produse ale combinatiilor genetice aleatorii. Într-adevăr există reala posibilitate că talentele excepţionale au fost, într-o oarecare măsură, produsul voinţei umane, deoarece confruntă chiar aceste handicapuri.

Sincer, aproape oricare dintre noi, care ne analizăm cu sobrietate istoria noastră personală, este probabil să descoperim ocazii în care am eşuat în a ne folosi cu eficienţă propriile puteri şi alte momente în care ne-am întins dincolo de ceea ce au fost patternurile noastre obişnuite de viaţă. Expresiile populare spun asta: “Dacă viaţa îţi întinde o lămâie, fă o limonadă”.

Totuşi, prin nici un mijloc această predică morală, nu asigură un rezultat cu final ca în basme, fericiţi pentru totdeauna. Noi pur şi simplu nu cunoaştem poveştile nenumăraţilor bărbaţi şi femei cu mare potenţial care au fost copleşiţi de cirumstanţe şi nu şi-au realizat niciodata potenţialul.

Psihoterapia şi schimbarea

Pentru a începe cu o declaraţie : În esenţă şi experienţial, viaţa este conştientizare subiectivă. Fără conştientizare , nu suntem cu adevărat vii. Condiţiile pentru care noi căutăm psihoterapie (ex. anxietate, controlul impulsurilor, lipsa sensului vieţii, dificultăţi în relaţii, etc.) ar putea fi gândite, în mod util, ca având toate şansele să fie produsul unui mod îngust şi distorsionat de a fi conştient – şi anume, de a fi viu.

Amplitudinea şi profunzimea conştientizării noastre constituie cadrul sistemului sine-şi-lume construit de noi. Atunci când acel sistem este prea limitativ sau corespunde prea puţin cu viziunea consensuală asupra lumii, experimentăm anxietate, durere, inutilitate, sau alte simptome care ne-ar putea îndrepta către a căuta psihoterapie. Sarcina unei astfel de terapii este, atunci, să exploreze sistemul sine-şi-lume construit de client şi să îi faciliteze clientului realizarea de reviziile necesare sistemului.

Acest sistem este modul în care clientul supravieţuieşte, caută împlinirea şi evită rănile(daunele); dar acelaşi sistem trebuie să fie investigat şi în cadrul căruia trebuie să aibă loc schimbări ca rezultat al muncii terapeutice. Desigur, munca de terapie întâlneşte, inevitabil, rezistenţă din partea modului de a fi în lume al clientului (şi anume, acelaşi sistem sine-şi-lume construit). Astfel psihoterapia trebuie să încurajeze şi să susţină confruntarea cu efectele negative ale sistemului, în timp ce susţine contribuţiile sale pozitive la viaţa clientului.

Cele două modalităţi de bază prin care procesul psihoterapeutic îşi desfăşoară această muncă sunt prin intermediul (a) atenţiei intensivă la actualul mod prin care clientul îşi explorează şi îşi utilizează propriile capacităţi aşa cum se manifestă în percepţia de sine a clientului în sala de consultaţii şi (b) antrenarea (coaching) clientului spre abilităţi şi explorare de sine în profunzime pentru a-şi înţelege mai bine propriul sistem sine-şi-lume construit. Aceste sarcini sunt îndeplinite cele mai bine într-un cadru de respect şi dăruire reciprocă.

Această abordare a muncii terapeutice poate fi numită antrenarea pentru viaţă (life coaching) pentru a contrasta cu noţiunile de psihoterapie care repara leziunile sau care vindeca bolile. Coaching-ul urmăreşte să intensifice abilităţile de viaţă pozitive ale clientului, mai degrabă decât să se concentreze pe patternurile negative ca atare.

Reformularea temei centrale

Începând cu Freud, am fost guvernaţi de un mit al determinismului istoric. Acesta accentuarea sugerată (presupusă) a nevoii de a încerca să descoperim ce s-a întâmplat în trecut, ne-a adus la abordarea centrată pe informaţii de astăzi. În o mare parte a muncii noastre de cabinet avem tendinţa de a ne lăsa prinşi în colectarea şi distribuirea de informaţii despre client. Aceste informaţii pot fi istoria de viaţă a clientului, preocupările lui curente, relaţiile sale şi ce aşteaptă/speră de la terapie. Clienţii noştri sunt curând prinşi de aceste informaţii despre proces.

Totuşi, toate informaţiile sunt extrase din cursul timpului – şi anume, cursul vieţii. Singurul element cu adevărat real este procesul momentului în client; şi totuşi clienţii şi terapeuţii ajung să nu ţină cont de moment şi să caute “viziunea de perspectivă”.

Ce este reliefat aici este ca psioterapeuţii au nevoie să acorde o mai mare atenţie la ce este, de fapt, prezent (actual). Aceasta înseamnă experienţa subiectivă a clientului în acel moment. Aceasta înseamnă (în conformitate cu opiniile lui Hillman) abandonarea noţiunii de a găsi cauze. Aceasta înseamna a dezvălui clientului experienţa sa imediată.

Nu resping noţiunea de surse istorice în viaţa noastră, dar insist că în timp ce istoria ne echipează cu sisteme de deprindere (obiceiuri) care ne pot fi utile (limbaj, act social, şi multe altele), aceste deprinderi sunt la un nivel similar cu deprinderile musculare – disponibile, repetitive, în continuă dezvoltare, incomplet conştiente, şi doar semi –voluntare. Putem şi avem nevoie, uneori, să adaptăm sau să depăşim anumite obiceiuri pentru a tasta aceste cuvinte, pentru a conduce o maşină, pentru a face majoritatea activităţilor fizice din viaţa de zi cu zi. Pot să schimb şi să să depăşesc patternuri emoţionale atunci când sunt conştient de ele în momentul activării lor. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte mare parte din deprinderile mele emoţionale ştiu despre ele incomplet şi după ce ele au funcţionat – şi anume, ca informaţie despre mine şi ca informaţie despre ce a trecut.

O deprindere emoţională este un set sau o predispoziţie de a răspunde în modalităţi pattern anumitor situaţii.

Identificarea explicită a momentului aceluia care este activat, dar neobservat introduce un nou element în guvernarea interioară a unei persoane. Atunci când acest lucru se întţmplă, un proces de schimbare este iniţiat care poate avea rezultate răsunătoare (vaste).

Ce este antrenarea pentru viaţă? (life coaching)

Antrenarea pentru viaţă este un mod de psihoterapie. Este, aşa cum sugerează şi numele, o combinaţie de concepte şi practici prin intermediul cărora o persoană instruită şi dedicată poate furniza o perspectivă şi o experienţă facilitatoare şi de reînoire unei alte persoane. Beneficiarul acestui ajutor poate fi denumită în termeni de “client” sau “pacient”, dar ceea ce este important este accentuarea centralitati propriei responsabilităţi şi auto-direcţiei pe care persoana o are.

În centrul acestei concepţii este convingerea că multe din – poate majoritatea, posibil chiar toate – dificultăţile (distress) care îi aduc pe oameni la psihoterapie sunt la bază produsul unor ipoteze de viaţă şi patternuri de acţiune ineficiente şi contraproductive şi reacţiile derivate din acestea.

O ipoteză centrală similară insistă asupra faptului că reducerea (calmarea, alinarea) sau recuperarea din asemenea dificultăţi(distress) este posibila doar atunci când persoana în distres ajunge la noi perspective asupra propriei vieţi – ipotezelor, patternurilor şi conflictelor interioare ale sale.

Reflecţii despre munca noastră

1. Oamenii cu care suntem angajaţi in proces trăiesc în tot întimpul în care sunt cu noi. Ei ne aduc nouă acele lucruri-cu-care-nu-sunt-mulţumiţi. Ei trăisc (lasă) asta în cabinetele noaste.

2. Noi nu suntem medici, (bărbaţi sau femei) mecanici auto, sau înlocuitori disponibili pentru a direcţiona vieţile altor oameni.

3. Noi suntem antrenori pentru acei care nu sunt mulţumiţi cu experienţele lor de a fi vii.

4. Singurul factor al schimbării care produce rezultate durabile este o schimbare în percepţia persoanei despre sinele său şi lume.

5. Acea schimbare se va produce doar când îi vom ajuta să vadă mai pe deplin cum îşi trăiesc vieţile chiar în acest moment, chiar în această cameră.

6. Singura realitate a sinelui unei persoane este cea care este actuală (prezentă) în acest moment. Orice altceva este static, fără putere, este doar informaţie.

7. Recunoaşterea, insight-ul, interpretarea şi produse terapeutice similare, familiare care sunt, adesea, confundate cu obiectivul. Ele sunt folositoare în măsura în care evocă sau exprimă experienţe imediate.

Expresia “în momentul prezent de viaţă”, este deosebit de importantă. Nu este nici o exagerare să spunem că singura realitate pe care o avem este cea a momentului prezent – momentul în care scriu aceste cuvinte şi chiar şi momentul în care voi le citiţi.

Chiar şi dacă am vorbi împreună în aceeaşi cameră, nu am avea exact acelaşi “moment prezent de viaţă”, datorită multiplelor şi contrastantelor istorii pe care le-am aduce anajării noastre. O altă implicare a aceste recunoalteri este că atunci când un client ne spune despre experienţele sale, este mereu o experienţă diferită decât au fost atunci când s-au întâmplat.

Meritul special pe care îl are perspectiva pe care v-o prezint aici este exprimat prin trimiterea la “actual/prezent”. Ceea ce este actual este ceea ce se întâmplă chiar în momentul respectiv; prin urmare, atenţia şi efortul terapeutic au nevoie să fie centrate pe acum-ul imediat.

O recunoaştere semi-finală

Psihoterapia este preocupată de viaţă, de a trăi. Acest lucru înseamnă că se preocupă cu ce se întâmplă, ce se schimbă şi evoluează, ce este pe cale de a fi recunoscut. O carte este mult mai statică decât este psihoterapia reală, vitală. Ceea ce am scris m-a învăţat despre ceea ce am scris. Când reiau descrierea unui punct pe care vreau să îl exprim clar, perspectiva s-a schimbat cumva. Când încerc să captez noua percepţie, deja a plecat înaintea mea.

Aşa este cu viaţa. Aşa este cu gândirea noastră despre viaţă. Prin urmare aşa este şi cu psihoterapia. Suntem – şi ar trebui să fim – întotdeauna încercând să prindem din urmă/să ţinem pasul. Trebuie să mă scuzaţi acum. Trebuie să mă grăbesc să descopăr ce urmează.

Viaţa nu este ceea ce credeţi

Viaţa nu este ceea ce credeţi. Viaţa este.

Cunoaşte gălbenuşul forma cochiliei?

Cunoaşte creasta înspumată puterea valurilor?

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa se întâmplă... acum.

Viaţa se produce chiar şi în timp ce scriu

şi voi citiţi.

Viaţa este experimentare, dar nu experienţă.

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa nu este viitor, trecut sau chiar acum.

Întru-cât chiar acum este acum trecut, acum-trecut.

Viaţa nu este ceea ce credeţi.

Viaţa nu este ce va fi în viitor

deoarece atunci când viitorul va deveni acum

va fi acum şi nu acum-ul pe care l-am prevăzut.

Viaţa este ce este înainte de a deveni ce a fost.

Viaţa nu este ceea ce credeţi... sau ceea ce cred...

sau tot ceea ce ar putea fi.

Viaţa este."

de James Bugental, PhD.


Traducere: Sabina Strugariu

Top